Umbra crucii peste păcatul străzii: România de zi cu zi
Din 2024, odată cu intrarea în prim-planul politicii românești a fostului candidat la președinția României, Călin Georgescu, discursul religios cu accente radicale a căpătat o amploare pe care spațiul public românesc nu o mai cunoscuse de zeci de ani la aceeași intensitate.
Campania sa a fost construită în jurul unor teme care ating unele dintre cele mai profunde resorturi ale psihologiei umane: poporul, credința, Dumnezeu, familia, tradiția, crucea și, mai ales, ideea salvării națiunii.
Nu sunt teme întâmplătoare. Sunt cuvinte și simboluri care au o forță emoțională uriașă.
Discursul a apelat frecvent la termeni precum „popor”, „credință”, „cruce”, „neam”, dar și la referințe biblice. Repetate suficient de mult, aceste cuvinte au ajuns, pentru o parte dintre susținători, să nu mai reprezinte doar concepte, ci adevărate repere identitare.
Iar aici începe o discuție pe care România pare să o evite.
Mintea umană poate suporta enorm. Se poate dezvolta prin educație, lectură, dialog și, mai ales, prin exercițiul permanent al gândirii critice.
Dar aceeași minte poate renunța la întrebări atunci când emoția ajunge să înlocuiască rațiunea, iar credința este transformată într-un argument absolut.
În ultimii aproape doi ani am văzut conturându-se o categorie distinctă de susținători ai lui Călin Georgescu. Pentru o parte dintre aceștia, el nu mai este perceput doar ca un politician. A devenit un simbol, un om investit cu o misiune și, pentru unii, chiar cu rolul unui salvator.
În acest punct, discuția nu mai este doar despre politică.
Este despre credință, despre misiune și despre convingerea că unii reprezintă „adevăratul popor”, în timp ce ceilalți sunt considerați rătăciți, manipulați sau chiar împotriva propriului neam.
Aici se află adevărata problemă.
Nu credința este periculoasă. Nu religia este problema. Și nici dorința unui om de a schimba societatea nu poate fi condamnată.
Problema apare atunci când credința este folosită pentru a închide întrebările.
Când politica începe să semene cu o religie.
Când un politician ajunge să fie privit ca un mesager providențial, iar orice critică la adresa lui este interpretată nu ca o opinie diferită, ci ca un atac asupra adevărului însuși.
În acel moment, nu mai avem cetățeni care dezbat idei. Avem tabere.
Unii se consideră salvatorii neamului. Ceilalți devin, aproape automat, dușmanii lui.
Iar între „noi, cei care știm adevărul” și „ceilalți, cei care nu înțeleg”, dispare tocmai lucrul care ar trebui să țină o societate democratică în picioare: libertatea de a gândi, dreptul de a pune întrebări și capacitatea de a accepta că, uneori, putem greși.
Democrația nu înseamnă să fim de acord unii cu alții.
Înseamnă să putem să nu fim de acord fără să ne considerăm dușmani.
Poate că România nu are nevoie de salvatori.
Poate că are nevoie, pur și simplu, de oameni care să învețe din nou să gândească singuri.
Să creadă, dacă vor, dar să și întrebe.
Să-și iubească țara, dar să nu confunde iubirea de țară cu obediența față de un om.
Să meargă la biserică, dar să nu transforme credința într-o armă împotriva celui care gândește diferit.
Și, mai ales, să nu uite că niciun politician nu este Dumnezeu.
Dar până atunci, trăim în România. Țara credincioșilor și a păcătoșilor.
Eugen Voinea